Oare

Mori cate un pic cu fiecare relație care se termina. Dar te și regăsești un pic, nu?

Advertisements

În aeroport

E 4 noaptea și lumea misuna și miroase Chanel. Pentru ca e Doha, și după cum mi-a tot povestit reclama de la Qatar Airlines, aici sunt nenumărate (a zis numărul dar nu-l mai știu) magazine de firma, chiar și un hotel și o sauna convenabil amplasate chiar în aeroport. Eu stau la o masa cu o cafea și o briosa de ciocolata. E ultima zi de concediu asa ca nu ma judec. Și nu o sa ma judeci nici tu.

Am fost în Japonia și e greu sa nu îmi simt snobismul chiar în propoziția asta scurta. Am fost în Japonia. Mi-am revizuit puternic atitudinea aseară când o familie de conaționali a sărit frumos rândul la check-in. Oare o sa am și eu vreodată mândria neamului? Oare ar trebui?

E asa frumoasa și asa de calma și blândă Japonia încât am ajuns sa ma întreb, la câteva zile, ce i-a manat pe oamenii ăștia drăguți sa intre în al doilea război mondial de partea aia nasoala. Noi nu ne punem, noi am întors armele, nu? Și oricum nu arunca nimeni cu “blândețe” când ne caracterizează. Ma rog. China și o istorie întreaga de războaie cu China pentru supremație în zona. Chestii de oameni mari. Eu nu sunt om mare – tocmai am dat cafea pe mine – asa ca a trebuit sa citesc mult – am avut și timp pentru ca deși tara e frumoasa, vremea nu este – și am ajuns și la perioada curenta. Când acus se iau iar la bătaie. M-a obosit atâta politica și am intrat instinctiv pe Netflix. M-am uitat fascinata la multitudinea de filme disponibile în Japonia și m-am gândit ca uite dom-le, da-le-ncolo de wc-uri și chiuvete complicate (simțeam ca dau un test de inteligenta de fiecare data când ma duceam la baie, nu ca nu ar fi fost poze și instrucțiuni, erau peste tot, dar în japoneza) și ei au Netflix. Și nu înțeleg, chiar deloc, de ce în lumea asta, când aproape toți au Netflix, mai e nevoie de supremație în zona sau amenințari cu bombe nucleare sau plastic în oceane. Avem Netflix toți, chiar nu poate fi pace în lume?

Nu știu cum sunt japonezii, dar ce am văzut din tara lor mi-a plăcut mult. Nu au coșuri de gunoi și chiar și asa nu e nici un ambalaj pe strada. Trenul vine la secunda. Se apleacă și îți zic de o mie de ori mulțumesc cand le cedezi locul la metrou. Se oferă sa îți facă poze, sa îți explice, sa îți dea locul în tren ca sa stai lângă partenerul de drum. Nu au căței vagabonzi. Au mâncare buna. Sunt slăbuti și curați și politicoși. Și zâmbesc.

Amsterdam

You need more time. More than two evenings to visit this amazing city. Not for the coffee shops, nor the heart warming feeling you get when you hear two Romanian prostitutes talking to each other from the windows of the red district houses, but for the city and its inhabitants. All tall handsome bike riding blonds. It’s the people. The canals and the bridges and the houses and the boats and the amazing autumn weather do help a lot, that’s true, but it’s the people who give you that feeling of emergency. That “I need to be a part of this” feeling.

Amsterdam on a bike, even for an extremely stressed out person like I am, is great. There are streets for bikers, there aren’t many cars, everyone gets around like that. There are tourists who take away the shadiness of a place like red district. The incredible Argentinean restaurants and the fried potatoes. The coffee shops and their “what happens in Amsterdam stays in Amsterdam”  feeling. And all that follows.

The conference I attended was a bust. Not really worth the money. But the city, yeah, the city is well worth it.

Something and a half

I discovered Hyperbole and a half yesterday. How on earth I managed to not find it when all the Internet already had for a couple of years is beyond me. I spend all my free time with the Internet, so I must say my treasure finding skills must be worse than my orientation skills. Come to think about it, one may be related to the other.

So there it was. Purchased the book for kindle because kindle is the king of all things and should be awarded such gifts. Went through it while baby asleep or baby calm. So a very fast reader. The amount of pictures helped a lot. The writing on the pictures not that much. Why talking like this no idea. May be a retarded dog as well today. Lack of sleep certainly gives a very helpful hand. Awesome vacation week this one. Never would have dreamed to wake up at 7 while on vacation, but there you go. Dreams do come true.

So the book. It’s so funny. Did not relate to the depression part – thank God I always managed to feel things, no matter how awful or absurd they were – but I so did relate so the bending reality part. I too have all these rules reality should and almost never obeys. I too get frustrated and annoyed with its inability to do what I want it to do. This goes for other people as well. Reasonable is not something I am.

I honestly loved it. There was this picture with her on the couch being totally inconvenienced by the fact that her boyfriend had a bad day and wanted to talk about it and she just wanted to spend the evening with the Internet. It’s the most amazing picture ever.

Her trying to be a genuine good person and failing because of her being a shitty person was an eye opener. Not only am I convinced I am a good person, but I consider my personal shittiness to be good as well. My inability to like little children or being selfish or mean or passive aggressive or not interested are perceived as some sort of rights I have. Other people’s needs that inconvenience me are marked as completely unreasonable. My skills to find excuses for any of my actions are my greatest power to keep my unbroken self-esteem and conviction that I am the smartest, kindest and best person ever. There is no trace of self doubt. The loophole that I use when the absurdity of it all becomes clear even for me is that whatever I did that was not totally right (surely it was a little) was an isolated incident. I am not like that. That just happened by accident. Say sorry (without really meaning it) and move on. And be the best as we go on further.

While I am writing this, baby is playing in the living room. Bumps into toy. Toy says “let’s play together”. Baby yells “NO!!!!”. Baby awesome.

La plaja

Ce-i drept au trecut vreo doi ani de când nu ne-am mai văzut. Mi-o aminteam altfel. Mai rotunda, mai lenesa, mai zgomotoasa.

Ce-i drept, este vorba de alta plajă. Franțuzească, ca sa se asorteze anului, oceanica, pentru ca marea e mai departe, stancoasa, ca asa ii sta bine.

Ce-i drept, nu ma așteptam să fie așa de aratoasa. Nici asa de sportiva. Atat de mult încât la un moment dat te saturi. Muncești un an la corpul tău de plaja ca în concediu sa vrei sa mănânci doar salate (și sa nu reușești, evident). Destul sport bre 🙂

La plimbare

Müllheim nu e Mulhouse. Cine ar fi crezut?! Nu eu. Tabela de plecări din Freiburg arata cel putin 5 minute intarziere la absolut fiecare tren. Juma de ora chiar la unele. Asa ca am fost prevazatoare. Iau un tren mai devreme sa am mai mult timp pentru legatura. Ca la venit am alergat dupa fiecare tren. Si e frustrant sa faci asta cand nu e vina ta. Si cu rucsac in spate. Si in sandale. Si pe căldură. Si 12 minute e putin.

Asa ca iau alt tren. Care nu ajunge unde trebe. Ajunge însă la Müllheim si acolo opreste si ala care se duce finalmente la Mulhouse. 10 minute între ele.

Oamenii nu se grăbesc la Müllheim. Mintea mea răsuna: “provincialii!”. Eu is de langa Paris doar. Se aud cocosi cântând. E o căldură din aia de băut o cola rece. 36 de grade zice telefonul. Un batranel ma intreaba ceva in germana. Dau din cap a prostie. A mea. Nu inteleg limba. Intreaba daca franceza mi-e mai accesibilă. Imi e, da! E supărat că trenul de Basel are juma de ora intarziere. Si eu sunt supărată pe trenul ala. Din cauza lui am ajuns in gara asta. Dar nu împărtăsesc durerea. Doar verific peronul. Sunt unde trebe. Iar 5 minute intarziere si asta. Punctualitatea nemteasca e învinsă de căldură. Hainele leoarca pe mine, mirosul deloc flatant, stresul ca iar tre sa fac un sprint. Căldura imi învinge si mie buna dispozitie.

Ha! Victorie. Trenul opreste la linia 6. Urmatorul e la 7! On y va! Nu am compostat biletul. Livin la vida loca. “Il faut le dire tout de suite”, zice controlorul.