Amsterdam

You need more time. More than two evenings to visit this amazing city. Not for the coffee shops, nor the heart warming feeling you get when you hear two Romanian prostitutes talking to each other from the windows of the red district houses, but for the city and its inhabitants. All tall handsome bike riding blonds. It’s the people. The canals and the bridges and the houses and the boats and the amazing autumn weather do help a lot, that’s true, but it’s the people who give you that feeling of emergency. That “I need to be a part of this” feeling.

Amsterdam on a bike, even for an extremely stressed out person like I am, is great. There are streets for bikers, there aren’t many cars, everyone gets around like that. There are tourists who take away the shadiness of a place like red district. The incredible Argentinean restaurants and the fried potatoes. The coffee shops and their “what happens in Amsterdam stays in Amsterdam”  feeling. And all that follows.

The conference I attended was a bust. Not really worth the money. But the city, yeah, the city is well worth it.

Something and a half

I discovered Hyperbole and a half yesterday. How on earth I managed to not find it when all the Internet already had for a couple of years is beyond me. I spend all my free time with the Internet, so I must say my treasure finding skills must be worse than my orientation skills. Come to think about it, one may be related to the other.

So there it was. Purchased the book for kindle because kindle is the king of all things and should be awarded such gifts. Went through it while baby asleep or baby calm. So a very fast reader. The amount of pictures helped a lot. The writing on the pictures not that much. Why talking like this no idea. May be a retarded dog as well today. Lack of sleep certainly gives a very helpful hand. Awesome vacation week this one. Never would have dreamed to wake up at 7 while on vacation, but there you go. Dreams do come true.

So the book. It’s so funny. Did not relate to the depression part – thank God I always managed to feel things, no matter how awful or absurd they were – but I so did relate so the bending reality part. I too have all these rules reality should and almost never obeys. I too get frustrated and annoyed with its inability to do what I want it to do. This goes for other people as well. Reasonable is not something I am.

I honestly loved it. There was this picture with her on the couch being totally inconvenienced by the fact that her boyfriend had a bad day and wanted to talk about it and she just wanted to spend the evening with the Internet. It’s the most amazing picture ever.

Her trying to be a genuine good person and failing because of her being a shitty person was an eye opener. Not only am I convinced I am a good person, but I consider my personal shittiness to be good as well. My inability to like little children or being selfish or mean or passive aggressive or not interested are perceived as some sort of rights I have. Other people’s needs that inconvenience me are marked as completely unreasonable. My skills to find excuses for any of my actions are my greatest power to keep my unbroken self-esteem and conviction that I am the smartest, kindest and best person ever. There is no trace of self doubt. The loophole that I use when the absurdity of it all becomes clear even for me is that whatever I did that was not totally right (surely it was a little) was an isolated incident. I am not like that. That just happened by accident. Say sorry (without really meaning it) and move on. And be the best as we go on further.

While I am writing this, baby is playing in the living room. Bumps into toy. Toy says “let’s play together”. Baby yells “NO!!!!”. Baby awesome.

La plaja

Ce-i drept au trecut vreo doi ani de când nu ne-am mai văzut. Mi-o aminteam altfel. Mai rotunda, mai lenesa, mai zgomotoasa.

Ce-i drept, este vorba de alta plajă. Franțuzească, ca sa se asorteze anului, oceanica, pentru ca marea e mai departe, stancoasa, ca asa ii sta bine.

Ce-i drept, nu ma așteptam să fie așa de aratoasa. Nici asa de sportiva. Atat de mult încât la un moment dat te saturi. Muncești un an la corpul tău de plaja ca în concediu sa vrei sa mănânci doar salate (și sa nu reușești, evident). Destul sport bre🙂

La plimbare

Müllheim nu e Mulhouse. Cine ar fi crezut?! Nu eu. Tabela de plecări din Freiburg arata cel putin 5 minute intarziere la absolut fiecare tren. Juma de ora chiar la unele. Asa ca am fost prevazatoare. Iau un tren mai devreme sa am mai mult timp pentru legatura. Ca la venit am alergat dupa fiecare tren. Si e frustrant sa faci asta cand nu e vina ta. Si cu rucsac in spate. Si in sandale. Si pe căldură. Si 12 minute e putin.

Asa ca iau alt tren. Care nu ajunge unde trebe. Ajunge însă la Müllheim si acolo opreste si ala care se duce finalmente la Mulhouse. 10 minute între ele.

Oamenii nu se grăbesc la Müllheim. Mintea mea răsuna: “provincialii!”. Eu is de langa Paris doar. Se aud cocosi cântând. E o căldură din aia de băut o cola rece. 36 de grade zice telefonul. Un batranel ma intreaba ceva in germana. Dau din cap a prostie. A mea. Nu inteleg limba. Intreaba daca franceza mi-e mai accesibilă. Imi e, da! E supărat că trenul de Basel are juma de ora intarziere. Si eu sunt supărată pe trenul ala. Din cauza lui am ajuns in gara asta. Dar nu împărtăsesc durerea. Doar verific peronul. Sunt unde trebe. Iar 5 minute intarziere si asta. Punctualitatea nemteasca e învinsă de căldură. Hainele leoarca pe mine, mirosul deloc flatant, stresul ca iar tre sa fac un sprint. Căldura imi învinge si mie buna dispozitie.

Ha! Victorie. Trenul opreste la linia 6. Urmatorul e la 7! On y va! Nu am compostat biletul. Livin la vida loca. “Il faut le dire tout de suite”, zice controlorul.

A fost odata

Ca niciodata.

De cele mai multe ori cand imi rasuna in gând cuvintele astea, o fac cu vocea si ritmul celor de la cassa loco.

Citesc acum, pe kindle-ul meu nou, gratie neatenției mele de a-l uita in avion pe cel vechi si deosebitei eficiente a celor de la lufthansa de a mi-l înapoia dupa doua luni si multe insistente (valoare sentimentală/sarcasm pasiv-agresiv in loc de declaratie clară – inca mi-e neclar de ce asta e asa la indemana), Argonautii. Inteleg cam doua treimi ca n-am răbdare si nici engleza destulă. Tipei ii place limba ei. Si mie imi place povestea ei. Nu am mai citit autobiografii. E jumate blog, jumate scrisoare catre persoanele vietii ei. Si cum mie imi plac si blogurile si scrisorile, e o descoperire frumoasa.

Oamenii ăstia directi imi sunt straini. De asta poate mi se si par fascinanti. Tipa nu scrie ce nu vrea să scrie – zice la un moment dat ca e recunoscătoare ca “she got sober before she got wireless” – dar si ce scrie face o conversatie pe care nu am avut-o sau nu o mai am. Sunt povesti si discutii lipsa vietii mele. Si le vreau. In aceeasi masura in care oamenii din Trainwreck (in sine nu cine stie ce film) imi sunt straini dar as vrea sa nu imi fie (libertatea de exprimare si de comportament, in spetă).

Cand sa dau la facultate mama (ca “maica-mea” e de evitat pe blog ca google-ul ii e familiar si ei) mi-a zis sa evit lucrul in fabrica (sa nu dau la politehnică). Ca nu o sa imi placa. Eu am luat-o evident ca si “ca nu esti in stare, tu nu esti destul de practică pentru industrie”. Mediul de fapt trebuia sa il evit. Numai ca am fost atât de constiincioasa incat mi-am igienizat nu doar mediul de lucru. Interactiunile mele cu ceilalti trebuie sa fie previzibile, niciodata stânjenitoare (am oroare deosebita de asemenea situații) si in general politicoase. In timp însă ajung si plictisitoare. Sub umbrela bunului simt evit trăiri care nu-s dăunătoare.

Asa ca imi duc educatia mai departe asa, citind pe cei inaccesibili altfel, sperând că în timp sa nu stiu mai putine si sa evit astfel mai putine.

Argonautii e despre tipa asta, mama, căsătorită cu cineva care nu se identifica nici ca bărbat nici ca femeie, intr-un mediu academic, tolerant dar nu neaparat activist, de cuvinte frumoase dar nu destule.

Cand vezi pe cineva in scaun cu rotile, oamenii simpli intreaba povestea, sunt compatimitori si indiscreti dupa caz. Cei din pătura de mijloc se uita discret si nu fac comentarii.

Asa si eu cu toate lumile astea straine. Ma uit discret si nu pun întrebări. As fi o asistenta deplorabilă pentru Dr Who.

Momentul

Ala…

Sunt multe lucruri care te fac sa te minunezi cand ai de-a face cu un copil.

Azi a fost unul atat de neasteptat.

Mergeam noi doi pe o carare – ca aveam ca scop sa ajungem in padure (partea un pic salbatica a parcului de la castel). Mihnea pe bicicleta lui, eu pe picioarele mele. El cu o caciula subtire pe cap, eu cu o gramada de ganduri.

Si la un moment dat, acel moment, Mihnea zice: “Mama e suparata”.

Mihnea e minunat.